De ce?

Se pare ca in ultimul timp am parte numai de necazuri. Nu vreau sa ma plang, doar ca uneori ma opresc si ma intreb "oare de ce mi se intampla tocmai mie atatea?". Pur si simplu nu pot gasi un raspuns, poate ca nu sunt suficient de sincer cu mine insumi... Poate ca ar trebui sa caut ajutor la cineva apropiat, problema este ca nu (mai) am pe nimeni cu care sa imi impartasesc parerile fara sa imi fie frica de faptul ca as putea fi judecat pentru ce am afirmat mai tarziu, iar o alta problema ar fi ca fiecare mi-ar da o solutie influentat fiind de propriile convingeri. De exemplu daca as cere ajutorul unei persoane credincioase si cu frica de Dumnezeu sigur mi-ar spune ca nu sunt destul de credincios, daca as intreba o persoana care e nepasatoare mi-ar spune ca pur si simplu asa a fost sa fie, iar una care crede in destin mi-ar spune ca asa mi-a fost scris. Si totusi, ce as putea face? Desigur trebuie sa merg inainte, "fruntea sus" imi spunea tot timpul tatal meu, dar daca ai atatea probleme incat pur si simplu nu mai ai energia necesara sa iti tii capul sus? Daca nu mai poti sa dormi din cauza lor, nu mai poti sa mananci cum trebuie si incet incet incepi sa intri intr-un proces lent de autodistrugere... Acum o sa par un emo kid care se plange, dar problema e ca nu sunt. Toate persoanele care ma cunosc ma stiu drept un tip vesel tot timpul, un prieten bun care tot timpul te face sa zambesti, o persoana in prezenta careia de obicei te simti bine. Totusi de cateva zile nu mai sunt asa, oamenii ma intreaba ce am si pur si simplu nu pot sa le raspund pentru ca nu stiu ce sa le zic. Ce as putea zice? "imi merge rau de tot, am numai necazuri" si ei la randul lor sa imi raspunda cu un banal "asta-i viata, hai ca mai vorbim, pa-pa" mi se pare o inutila risipa de cuvinte. De curand am reusit deosebita performanta sa ranesc persoana pe care o iubeam cel mai mult. Si acum stau si ma gandesc de ce naiba am facut asta? Nu merita sa o fac sa sufere si din cauza ca s-a riscat si mi-a facut loc in sufletul ei acum sufera, si chiar nu merita asta, m-am purtat ca un animal pe care il cresti, il ingrijesti si ii dai un loc unde sa stea si deodata te ataca si te raneste mai rau decat ti-ai putea imagina, nu neaparat din cauza durerilor fizice ci mai mult din cauza ca ai avut incredere in el si ai crezut ca va intelegeti reciproc iar deodata realitatea cruda iti arata opusul. Cum te simti in acel moment? Nu poate fi descris in cuvinte, e crud, poate cel mai crud lucru. Stiu asta pentru ca si eu am trecut la randul meu prin asta si uite ca "roata s-a intors". Cred ca ultima saptamana a fost una din cele mai grele pe care le-am trait vreodata. Cel mai dureros lucru din viata este sa ajungi NIMIC acolo unde odata erai TOTUL. Pur si simplu faptul ca nu o mai pot vedea, ca nu ii mai pot spune nimic, ca nu o sa imi mai zambeasca vreodata, faptul ca pentru ea nu mai exist, ma ucide incet incet, cum spuneam mai sus, exact ca un proces lent de autodistrugere.
De ce nu stim sa apreciem ceea ce avem langa noi? De ce suntem incapabili sa fim tot ceea ce ni se cere? De ce nu facem intotdeauna lucrurile asa cum ar trebui? Pentru ca suntem oameni si suntem supusi greselii si suntem nepasatori pentru ca stim ca putem fi iertati in orice moment, dar daca facem o greseala impardonabila? Cum mai iesim din incurcatura? Persoana careia i-ai gresit poate te iarta insa niciodata nu va putea uita ce i-ai facut si nimic nu va mai putea fi la fel, oricat te straduiesti, chiar daca tu te-ai schimbat complet, cealalta persoana nu va mai putea niciodata sa riste sa mai aiba incredere in tine. Cine are face-o? Cine s-ar risca stiind ca ar putea fi ranit inca o data? Odata funia rupta, nu va mai fi la fel, chiar daca o legi inapoi, exista "nodul" acela peste care nu se va putea trece.